Tarani basarabeni, c.1830, cromolitografie, colectia Lucretiu Tudoroiu

In aceasta perioada sunt prinsa cu documentarea unei expozitii despre Basarabia si este parte a jobului meu. Deci la initiativa Centrului National de Muzeologie (din cadrul MNIR), Muzeul National de Istorie a Romaniei pregateste aceasta expozitie al carui vernisaj va avea loc in cursul lunii  mai la sediul din Calea Victoriei 12. Diana M

PS Expozitia se refera la perioada mai veche 1812-1947, pentru aceasta perioada ma intereseaza la rezolutie foarte mare (min 500 tif sau 600 jpg)  fotografii, litografii si carti postale cu monumente, arhitectura (cladiri, inclusiv biserici etc), oameni.

M-as bucura daca as primi din partea oricarei perosane care citeste acest blog asemenea imagini. Dupa selectie cele mai bune vor intra in expunere. Numele colectionarului va fi mentionat.

Cine doreste sa contribuie poate trimite direct imaginile la rezolutia indicata (data limita 1 martie) la emailul special creat 

 basarabia.expo@gmail.com

Filed under: Arhiva Fotografica, Evenimente, Expozitii Tagged: Basarabia ]]> http://jurnaldeistoric.wordpress.com/2012/02/18/expo-basarabia-diana-mandache/feed/ 4 Diana Mandache http://jurnaldeistoric.wordpress.com/2012/02/15/casa-regala-a-romaniei-comunicat-14-februarie-2012/ http://jurnaldeistoric.wordpress.com/2012/02/15/casa-regala-a-romaniei-comunicat-14-februarie-2012/#comments Wed, 15 Feb 2012 06:50:16 +0000 Diana Mandache http://jurnaldeistoric.wordpress.com/?p=3676 Continue reading →]]> Despre succesiune scriu in cartea care este in curs de apartie despre Principesa Mostenitoare a Romaniei. Acum alerg spre arhive pentru a face o documentare despre  Basarabia intr-un proiect expozitional important. In lb.engleza am publicat in RDQ un articol in ianuarie 2008, pe care il puteti accesa aici

Va prezint mai jos Comunicatul Casei Regale a Romaniei preluat de pe blogul ASR Principelui Radu al Romaniei.

Biroul de Presă al Majestății Sale Regelui Mihai I este autorizat să transmită următorul comunicat:

Avand in vedere decizia pronuntata la 14 februarie 2012 de catre inalta Curte de Casatie si Justitie – sectia civila, referitoare la cererea adresata Curtii de recunoastere a hotararii de la Lisabona asupra descendentei lui Mircea Grigore Lambrino din Regele Carol al II-lea, Casa Regala a Romaniei declara ca:

Aceasta decizie nu creaza niciun drept dinastic, si nici nu stabileste apartenenta persoanei sus-numite, astazi decedata, la Familia Regala. Aceasta este valabil si pentru descendentii sai, indiferent cine ar fi acestia.

In pozitia sa de Sef al Familiei Regale a Romaniei, Majestatea Sa Regele Mihai I este singurul care se poate pronunta asupra chestiunilor dinastice. Mai mult, potrivit prevederilor Normelor Fundamentale ale Familiei Regale a Romaniei, membrii Familiei Regale sunt:

- Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei;
- Majestatea Sa Regina Ana a Romaniei;
- Alteta Sa Regala Principesa Mostenitoare Margareta a Romaniei;
- Alteta Sa Regala Principele Radu al Romaniei;
- Alteta Sa Regala Principesa Elena a Romaniei;
- Alteta Sa Regala Principesa Irina a Romaniei;
- Alteta Sa Regala Principesa Sofia a Romaniei;
- Alteta Sa Regala Principesa Maria a Romaniei;
- Alteta Sa Regala Principele Nicolae al Romaniei.

Nici Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei, si nici fostii Sefi ai Familiei Regale a Romaniei – Regele Ferdinand I si Regele Carol al II-lea – nu au recunoscut sau acordat vreodata vreun titlu lui Mircea Grigore Lambrino sau descendentilor sai.

Folosirea, in orice context, public sau privat, a titlului de Principe al Romaniei, sau a apelativului Alteta Regala ramane prerogativa exclusiva a membrilor Familiei Regale aratati mai sus.

Mai jos va prezint articolul publicat de Valentin Mandache pe blogul sau Case de Epoca:

“Doresc sa va prezint doua frumoase rame de fotografii in stil neoromanesc, datand de la inceputul anilor 1910, intr-o perioada cand faza matura a stilului national al Romanei era in plin avant, din cauza popularitatii ce si-o castigase prin intermediul Marii Expozitii Regale Jubiliare de la 1906 cand stilul a fost cunoscut publicului larg. Aceste fine artefacte sunt parte din colectia arhitectului Madalin Ghigeanu, caruia in multumesc pentru permisiunea de a le publica imaginile in acest blog. Motivele sculptate in lemnul ramei sunt o adevarata enciclopedie a registrului decoratv neoromanesc: arcul bizantin, coloane scurte cu motivul funiei, discuri solare etnografice, modele luate din broderiile taranesti, etc. Foarte potrivit si fericit, fotografii cu autograf ale Reginei Maria sunt acum inramate in aceste opere de arta. Regina a fost unul din promotorii iconici ai stilului neoromanesc, inca din primii lui ani, in special in domeniul designului interior si de mobilier, gradinarit, moda si pictura.

Rama de fotografie in stil neo-romanesc, c.1910

Rama de mai sus imi aminteste de design-ul unei coperti de carte, despre care am scris pe acest blog (click aici pentru acces articol), unde o pereche similara de coloane sustine arcul bizantin. Imi plac exuberantele discuri solare, atat de prezente in etnografia romaneasca, si de asemenea sugestia de arc frant trilobat inspirat din arhitectura de biserica brancoveneasca, ce este incrustat de-a lungul deschiderii ramei.

Coloanele celui de al doilea exemplu prezinta o configuratie abstracta rectangulara a motivului funiei, populara in arhitectura de exterior, folosita de exemplu pentru frize de zid, si inspirata din decoratia de sec. 16 a catedralei Curtea de Arges. Discurile solare sunt compuse din obisnuitele sase raze, un motiv ce se intalneste in etnografia indo-europeana din Sri Lanka pana in Irlanda, pe cand restul campului ramei este umplut cu incrustatii de modele inspirate din cusaturile ce impodobesc costumele taranesti.”

10 Mai sau revolutia permanenta de Mircea Eliade

Gesturile de autonomie din secolul trecut ale neamului românesc ne uimesc şi acum prin curajul cu care au fost făcute. Unirea Principatelor, lovitura de stat a lui Cuza, declararea Independenţei Principatelor, ridicarea României la rangul de Regat – toate gesturile acestea creatoare de istorie ne câştigă şi astăzi totala noastră admiraţie. Destinul neamului românesc a fost destul de crâncen, şi dacă am izbutit să-l înfrângem – păstrându-ne intactă fiinţa şi forţele de creaţie – n-am izbutit decât arareori să-l violentăm. Arareori, iniţiativa a fost de partea noastră. Gestul defensiv al împăratuui Aurelian, ne-a imprimat parcă o anumită tehnică de apărare – pe care împrejurările istorice de la năvălirile barbarilor până la Congresul de la Berlin, au promovat-o necontenit ca pe singura noastră posibilitate de supravieţuire. Nici un factor decisiv nu silea pe Aurelian să-şi retragă legiunile de partea dreaptă a Dunării. Dacia nu era pierdută. Un general tânăr şi ambiţios, un roman cu spirit politic, ar fi păstrat-o încă multă vreme Imperiului. Consecinţele panicei lui Aurelian au fost dezastruoase pentru întreg Evul Mediu al acestor părţi europene.

Am avut în istoria neamului românesc câteva gesturi de grandioasă autonomie. Dacă n-ar fi decât viziunea Daciei pe care a realizat-o Mihai Viteazul, şi încă am putea fi mândri de capacităţile noastre de revendicare.

Gesturile de autonomie din secolul XIX sunt şi mai uluitoare: ele veneau pe deoparte, după aproape două veacuri de umilire istorică; ele erau făcute pe de altă parte într-o ţară care işi crease de curând puternice bastioane reacţionare. Salturile noastre în istorie, în mai puţin de 30 de ani, erau făcute de o elită foarte restrânsă, care nu avea de partea ei decât norocul şi intrigile din Cancelariile europene. Puţin noroc şi multă intuiţie politică – acestea au fost ursitoarele României moderne. Înapoia instinctului de afirmare naţională, de libertate şi de autonomie, instinct care domina elitele politice şi spirituale ale Principatelor – nu exista o mare forţă organizată. Ţărănimea nu juca nici un rol; boierimea era divizată, singurele forţe organizate se aflau în tabăra reacţionarilor. Vogoride s-a dovedit mai puternic decât toată românimea însufleţită şi revoluţionară. Forţele care se aflau înapoia lui Vogoride nu au putut fi înfrânte decât de Napoleon III.

Şi cu toate acestea, cu toate că elitele care creau Statul românesc, nu aveau înlăuntrul ţării, decât aderenţe sporadice şi neorganizate – eforturile de autonomie s-au ţinut lanţ de la 1848 la 1881. Extraordinară energie revoluţionară! O mişcare care eşuează lamentabil de la început, ale cărei succese erau paralizate imediat de grave insuccese; care cunoaşte dezastruoase umiliri chiar după zece ani de domnie a Regelui Carol I – şi care, cu toate acestea, nu dezarmează, nu oboseşte şi nu-şi potoleşte tensiunea revoluţionară până ce nu atinge condiţiile optime care ii erau îngăduite la sfârşitul veacului XIX. Eforturile celor două generaţii care au pus temeliile Statului românesc modern – ne par şi astăzi gigantice. Căci afirmările de autonomie, revendicările politice şi naţionale – erau mult mai dificil de realizat, pentru Români, în secolul XIX. O răzbunare a destinului, o greşeală diplomatică, un singur insucces militar – ne-ar fi azvârlit din nou în zona subeuropeană. Am fi pierdut al doilea mare prilej de afirmare istorică. Odată cu noi, se creau încă două state balcanice, şi orice şansă de arbitraj, orice posibilitate de protectorat, ar fi fost pierdută.

Sunt gesturi, în istoria politică românească, din secolul XIX, care ne emoţionează prin ce aveau ele iremediabil, prin ireversibilitatea lor. A le fi făcut – împotriva forţelor reacţionare dinlăuntru, împotriva intereselor străine, din afară – dovedeşte că elitele de la mijlocul veacului trecut simţeau într-adevăr un destin înapoia lor. Nu ştiu dacă cel mai responsabil gest de autonomie al nostru este declararea Independenţei. Este în orice caz cel mai semnificativ, cel mai revoluţionar. Este gestul de la care au putut adera toate păturile sociale. Mai mult chiar decât gestul „Unirii”, gestul „neatârnării” a putut fi asimilat spontan de toată ţărănimea. Revendicările sociale şi politice de mai târziu, au fost făcute posibile prin acest act revoluţionar, „neatârnarea”. Constiinţa întregului popor românesc a putut asimila total şi firesc un asemenea gest de curaj, de iniţiativă, de afirmare. Zece Mai este cea mai revoluţionară, cea mai dinamică dată din istoria noastră modernă. Unirea Principatelor ar mai fi putut întârzia, neatârnarea trebuia făcută în acea zi, în acel ceas. Nu dovedeşte asta siguranţă şi sete de afirmare?

Zece Mai este programul revoluţiei permanente româneşti. Este un gest care trebuia imitat. Neatârnarea nu poate rămâne un simplu act istoric. Ea este o tehnică, o misiune, un ideal. Afirmarea libertăţii trebuie făcută necontenit şi pe arii cât mai largi. Mai ales astăzi când România are 20 milioane de locuitori şi când clase tot mai masive sunt chemate să participe la crearea istoriei.

Autonomia – iată izvorul central al oricărei revoluţii. „Neatârnare” – adică o conştiinţă demnă, un simţ al responsabilităţii în faţa istoriei, o sete neistovită de creaţie. Dacă ar înţelege toată lumea, astăzi, fermentul revoluţionar al acestui prodigios zece Mai.

Transcriere Diana Mandache  Jurnal de Istoric www.jurnaldeistoric.wordpress.com

Multumesc domnului Madalin Ghigeanu pentru accesul la acest material.

***

este obligatoriu pentru oricine citeaza acest articol sau materialele de pe acest site sa mentioneze clar sursa/linkul si numele autorului acestui blog ©www.jurnaldeistoric.wordpress.com

Cel din urma drum 

Pe unde toate trecerile au fost triumfale, in aclamatii, surasuri si fluturari de batiste, acum drumul cel din urma e cu mainile nemiscate pe piept, cu ochii, cu fata, cu zambetul, cu toata lumina astupata de un negru capac, intr-o cutie dreptunghiulara purtata pe un afet de tun.

Imi amintesc o zi cu soare dulce si molatec de toamna, candva in 1906. Elev de gimnaziu provincial, rataceam uimit de toate minunile Capitalei, caci toate mi se pareau minuni, neavand inca ochi pentru a deosebi ceea ce e superficial, improvizat si vulgar. Deodata in acea lume pestrita si guresa, s-a lasat o tacere, a strabatut un fior. Trecea Principesa Maria de-atunci, intr-o larga Victorie [caleasca Victoria] leganata pe arcuri, dupa moda vehiculelor din acea vreme. Era numai Principesa, tinuta inadins la o parte de politica vremii, dar trecea ca o Regina aclamata de poporul Ei, dupa scurta clipa de reculegere, de emotie, de infiorata si muta adoratie a multimii. Tot ce era vulgar, baltat, zgomotos pe strada, se inobilase in acea unanima pornire catre faptura care reprezenta supranaturalul, o idealitate in absolut.

Au venit mai tarziu, alte vremi, cand pe acelasi itinerar fixat cortegiului funerar de-acum, trecerile Reginei Maria dezlantuiau aclamatii intr-altfel insufletite. In anii neutralitatii cand toti stiau ca Dansa vegheaza pentru “razboiul nostru”. In ziua intoarcerii din Moldova. Dupa Incoronare. Atatea si atatea ceasuri, zile, aniversari, pe care prezenta sa le transfigurase, intr-o magie de zana a basmelor noastre ce umplu Universul intreg cu minuni scoase numai dintr-o gaoace de nuca poleita.

Basmul e sfarsit. Minunea sfarsita. Pe unde a trecut zambind, luminand ziua cu lumina ochilor de azur, ultimul drum e intr-o mare tacere, in intunericul de sub negrul capac, cu mainile reci pe piept – mana care atat de gingas, aerian, euritmic raspundea imnurilor de adoratie.

Nu vi se pare oare ca bulevardele si strazile Capitalei noastre pe unde a trecut, vor ramane de acum pentru totdeauna mai goale, mai triste, mai fara de sens, ca intr-o cetate de unde a fost nimicita o frumusete si o armonie, de unde a plecat o Icoana ocrotitoare?

Transcriere Diana Mandache  Jurnal de Istoric www.jurnaldeistoric.wordpress.com

Multumesc domnului Madalin Ghigeanu pentru acces la material

***

este obligatoriu pentru oricine foloseste materialele de pe acest site sa citeze clar sursa, linkul si numele autorului acestui blog ©www.jurnaldeistoric.wordpress.com

Casa de licitatii Christie's, 2006

Fotografia a fost luata astazi de Valentin in Bucuresti, 3 februarie 2012.

Astazi o sa va prezint cateva carti postale din colectia mea, care o infatiseaza pe Regina purtand istoricele bijuterii. Setul consta intr-o tiara, cercei, colier, brosa si o pereche de agrafe de par. Acestea au fost un cadou de nunta facut de catre imparatul Napoleon catre fiul sau adoptiv Eugene de Beauharnais (fiul Joséphinei Beauharnais) si sotiei acestuia Augusta Amalia de Bavaria, cunoscuti dupa casatorie ca Ducele si Ducesa de Leuchtenberg. Setul de bijuterii a fost dat apoi fetei acestora Josephine casatorita cu viitorul Rege Oscar I al Suediei, bijuteriile fiind purtate de toate reginele Suediei. Diana Mandache

Regina Silvia a Suediei (Queen Silvia of Sweden, modern postcard, Diana Mandache collection)

Click to view slideshow.

Reginele Suediei intr-o carte postala moderna (Diana Mandache collection)

DM©www.royalromania.wordpress.com & www.jurnaldeistoric.wordpress.com